A letter from Jun 27, 2024

Am intrat. Totul gol, pustiu. Pare totul dezlipit de freamatul de bucurie al elevilor odata asezati in banca, asteptand profesorul. Sunt cu mapa in mana si ma opresc pentru o secunda sa imi amintesc *** era atunci cand am dat eu evaluare. Pentru cataeva clipe, ma transpun acolo, simt emotia care ma cuprindea cu toate bratele ei. Copil, temator, cu zeci de vise ce asteaptau sa devina realitate sub ambitia si curajul unui aproape adolescent usor naiv si cu o perspectiva optimista asupra lumii in care abia ce isi deschide aripile sa zboare. Ma vad intrand in sala de examen. Cred ca purtam niste blugi gri si un tricou. Tin minte ca era foarte cald afara. Deja imi faceam scenarii despre *** urma sa decurga totul. Ma bucuram la gandul ca ii voi face mandri pe ai mei si ma intristam fiindu-mi teama de esec. Nu stiam prea multe despre viata. Nu intelegeam atunci ca acest examen nu e capatul tarii si ca rezultatul va reprezenta tot ceea ce sunt eu. Ma trezesc usor din reverie si ii vad pe elevi intrand in clasa. Un Buna ziua surd se aude de la fiecare, creionul si echerul parca-ar vrea sa scape din mainile lor tremurande. Le spun ca va fi bine. Ei imi zambesc usor. Timpul se scurge si vin subiectele cu o greutate inteleasa doar de ei, de cei ce vor lupta sa le dovedeasca. Zambesc in sinea mea. Acum e diferit. Stau la catedra si le spun din cand in cand cat e ora. Busola vietii s-a schimbat. Ma vad intre ei, deja scrisesem 4 ciorne, nimeni si nimic nu m-ar fi oprit sa demonstrez mie si celorlalti ca pot. Cu nostalgie ma privesc in ochi, cel de atunci, si imi zambesc. Stiu ca totul va fi bine. As vrea sa ma auda, dar distanta dintre prezent si momentul amintirii proiectate ne desparte. O sa fie bine, tot repetam. Si a fost.