A letter from May 30, 2025

Dragă eu, peste 6 luni, Sunt eu. Tu. Cea din trecut, cea care scrie cu inima strânsă și cu stomacul în noduri, în timp ce înăuntru se duce o furtună pe care n-o poate opri nimeni. Cea care se ține tare în fața altora, dar care, înăuntru, abia mai stă în picioare. Azi… nu știu exact cine sunt. Mă uit în oglindă și văd o față obosită. Nici nu mai știu când am râs sincer ultima dată. Mă simt ca și *** s-a rupt ceva în mine nu dintr-o dată, ci puțin câte puțin, până s-a golit tot ce era cald și sigur. Poate ți-ai revenit între timp. Sau poate încă doare. Dar am nevoie să știi ce simțeam acum, ca să nu uiți niciodată cât de departe ai ajuns, oricât de mic pare pasul. Mai ții minte noaptea aia din februarie? Când ai aflat că omul căruia i-ai dat inima, timpul, visele — te-a înșelat? Ai stat ore întregi cu telefonul în mână, în tăcere, fără lacrimi, fără sunet, doar cu o apăsare în piept de parcă se rupea ceva viu înăuntru. Erai sigură că n-ai să treci peste. Și nici acum nu ești complet sigură că ai trecut. Claudiu a fost parte din tine. Trei ani și cinci luni nu sunt doar timp. Sunt bucăți din cine ai devenit, din *** ai crescut, din tot ce ai construit în mintea ta. Și el a dat cu piciorul la tot. Fără milă. Fără explicații care să vindece. Și tu ai rămas acolo, printre ruine, cu mâinile goale, întrebându-te dacă a fost vina ta. Dacă ai greșit. Dacă nu ai fost destul. Te-ai uitat în oglindă de zeci de ori, căutând ce nu ai avut… Și n-ai găsit nimic greșit la tine. Doar durere. Și ca și *** asta nu era de ajuns, ai primit vestea aia despre sănătate. O tumoare. Pe ovarul stâng. 7 centimetri. “Solidă”, au zis. Bine delimitată. Cuvinte reci. Inumane. Și ai simțit că te prăbușești. Ai plâns singură. Ai căutat pe internet. Ai întrebat. Ai sperat că poate e doar un chist. Poate trece cu menstruația. Poate nu e nimic. Dar adânc în tine, te roade frica aia care nu pleacă. Te rogi în tăcere, dar știi și tu că e ceva serios. Și doare. Și te întrebi *** poate fi atât de mult de dus deodată. Te simți trădată de corpul tău. Trădată de omul care trebuia să te iubească. Trădată de tot ce părea stabil. Și ai obosit. Atât de tare. E o oboseală care nu se odihnește cu somn. E o epuizare care vine din suflet. Dar, dragă mea… totuși, tu ești aici. Azi ai mers mai departe. Ai fost la muncă. Ai fost la școală. Ai participat chiar la o conferință Erasmus. Ți-ai luat un certificat. Ai continuat. Ai ținut în tine toată povestea asta și ai mers printre oameni ca și *** ești bine. Și poate nimeni n-a văzut că de fapt tu, în fiecare noapte, închizi ochii și speri că ziua de mâine să doară mai puțin. Îți scriu scrisoarea asta nu ca să te încurajez cu clișee, ci ca să știi adevărul: Ești extraordinar de puternică, chiar dacă nu te simți așa. Nu știu *** e viitorul tău acum. Poate încă ai lacrimi în ochi. Poate ai trecut prin operație. Poate ești într-un proces de vindecare. Poate ai cunoscut pe cineva care te-a privit altfel. Sau poate încă înveți să fii bine cu tine. Oricum ar fi, te rog, nu uita asta: Tu ești singura care a fost mereu acolo pentru tine.Și ți-ai fost. Cu tot ce ai avut. Dacă azi zâmbești mai ușor, te îmbrățișez.Dacă încă doare, te iert. Te țin de mână. Nu te las. Și dacă tot ce ai reușit în astea 6 luni a fost doar să reziști, e suficient. E mai mult decât destul. Te iubesc profund, chiar dacă n-ai simțit asta de la mulți. Te iert pentru toate lucrurile pe care ți le-ai spus. Și îți promit că, indiferent unde ești, nu ești niciodată singură. Cu toată inima, Eu. Tu. Noi.